I kiss thee cheek ov thee land that bites me. There is a spinning ov equality.
…and then I swallow thee one you bury.
I kiss thee cheek ov thee land that bites me. There is a spinning ov equality.
…and then I swallow thee one you bury.
simpatic și nepretențios. cre'că experiența e optimă dacă te simți vizat ;) dacă nu, cel puțin îți amintește să nu te iei în serios și să nu exagerezi cu băutura.
mă uit acuma la el. dacă sincer, "umm, yeah, hmm, like" mi s-au părut ok la început, apoi m-au făcut să merg să-mi fac o cafea. dar faza e că pricepi la un moment dat că şi cu cuvinte multe şi faine tot acolo ajungi, adică tot în situaţii care s-ar putea rezuma prin "umm, yeah, hmm, like". nu-i tragic? ha ha.
aprob pozitiv.. dar depinde cu cine ai de-a face. îs unii cu suflete mai apatice care recepționează orice tentativă expresivă prin "umm, yeah, hmm, like", și alții cu suflete mai exuberante care sorb fiecare "umm" și "hmm" din gura celuilalt. eo mi-am făcut o cafea și m-am pus la Begotten. pe tine unde te-o atins?
begottenul? habar nu am, la vremea aia la tîmplă, la ureche. dacă de funny ha ha e vorba.. nu ştiu. realitatea aia a lor e utopic de simplă. normal, lucrurile cred că sunt anormal de simple, dar sensul lor, pentru că nu ne e dat şi trebuie mereu reformulat, căutat, invalidat, în plus pentru că receptarea lucrurilor e atît de problematică, de diferită de la o zi cu soare la o durere de stomac, dă lucrurilor o exuberanţă şi o instabilitate cu greu exprimabilă prin neschimbatele "da, hm, umm, chiar că.., etc.". tinerii aceia de acolo par la capăt de drum, înţelepţi realizaţi. şi nu sunt. îmi spunea un amic aici pe mubi că e vorba de un fel de blazare post-facultate, criza adultului în devenire, etern adolescent, dar eu acolo văd mai mult o atitudine din aia: uite, mă simplific pînă la dizolvare, uite promit că nu voi fi complicat, că voi fi uşor de manevrat, că nu-ţi cer nimic, îmi cer scuze că exist, numai fă-mi loc în viaţa ta. acceptaţi-mă, oameni buni, după ce am devenit mai tabula rasa ca o coală a4.
cu toate ca inclinasem putin initial sa idealizez sterilitatea lor situationista, is de acord cu tine. in fond, e o chestiune de devalorizare a sinelui care, in acelasi timp, forteaza reciprocitate la nivel expresiv. dar nu mi se pare ca ti-ai face un serviciu nici sa o iei calare pe cealalta extrema, gen s-o arzi sofisticat cognitiv de dragul validarii sociale. pe langa asta, amploarea dezvaluirilor "superficiale" nu compenseaza efectele lipsei dezvaluirilor intime. e o diferenta mare intre "toning yourself down" in plan intelectual, respectiv emotional. a doua varianta, cu potentiala consecinta a sporirii inputului cu valente cultural-intelectuale intr-o interactiune, poate fi doar expresia unui mecanism de aparare, cu beneficii de scurta durata, prin care te scutesti de anxietatea initiala de a "testa" autentic felul in care oamenii aia semnificativi s-ar raporta la tine daca le-ai permite sa te cunoasca intim prin dezvaluiri de ordin afectiv. in felul asta ratezi oportunitati cruciale de a te intelege mai bine si de a te accepta.. si, la o adica, de a-ti transcende sinele prin relatii, daca imi permiti s-o dau in chestiuni mai abstracte. bine, cel mai tragic e cand o arzi asa pe ambele planuri. tre sa recunosc ca interventia ta mi-a picat intr-un moment foarte prielnic cand ma confruntam personal cu consecintele dorintei mele de a-i scuti pe altii de niste dinamici mai incalcite de-ale mele. mersi :)
na, nu ştiu cît am fost de folos. eu mi-am pierdut ani buni cu o astfel de ideologie a minimalismului necesar, igienic îmi spuneam eu şi deşi nu îmi reneg astăzi experienţa (oricum ar fi inutil, nu recîştig timpul), nu mă împiedică nimeni să fac critica ideologiei respective. eu o găsesc nocivă, infantilizantă. compromisul nu e mereu compromiţător, căile de mijloc se negociază, limitele se redesenează mereu, dar cu atitudinea din funny ha ha am impresia că totul se decide în contumacie, tu nu eşti prezent acolo. de fapt, eşti prezent printr-un cartonaş pe care scrie : "cedez oricît". or, mie tocmai retractilitatea asta dusă la extrem mi se pare aberantă. există mereu un risc în relaţiile cu ceilalţi, poate că nu eşti niciodată destul de prudent, unii merg pe ideea: pavăza jos, sufăr pînă la capăt, apoi îmi iau un concediu şi-mi revin. unii nu mai renasc niciodată după un eşec şi-şi interiorizează culpa imaginară pînă la desfigurare, pînă nu mai ştiu unde se termină ei şi încep reflexele inculcate de procesele de conştinţă generate de catastrofe interpersonale. dar cred că mereu trebuie să intervii, măcar să pui frînă.
sau poate că nu, la urma urmei gagica aia îl refuzase pe însuşi "marele bujalski", haha, deci nu era chiar genul care apucă whatever floats her way. a zice nu înseamnă deja să scoţi un picior din noroi. păcat că nu ai un loc curat unde să-l pui. dar să nu fim pesimişti. scuze că te-am tocat atît. salut!
aoleo. mă simt de parcă tocmai am citit un comentariu la existența mea. brr. stai liniștită, apreciez profund tovarășii de sine ruminatori.